Şiiii în sfârşit am ieşit şi eu din butoiul cu melancolie. Era şi timpul. Adică, pe bune, dacă mai stăteam mult în colţişorul meu trist cre’că prindeam rădăcini, sau…mai rău, mucegăiam, şi din câte ştiu eu, mucegaiul nu e la modă, încă. Sau..?
Dacă ştiam că e aşa de uşor să fiu fericită, probabil o făceam demult. Sau poate aveam nevoie şi de ceva mai mult curaj. Mai degrabă cea din urmă variantă.
Am ales să tai tot răul de la rădăcină. De acum încolo o să evit pe cât posibil să fac ceva ce-mi displace. O singură viaţă am, nu îmi permit să mi-o petrec făcând lucruri ce mă determină să strâmb din nas.
Mai apoi, mă tot gândeam că eu încerc să trăiesc pe cât posibil după legea ‘ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face’ şi am ajuns la concluzia că nu e suficient să cred doar eu asta. La o adică, de ce aş sta pe lângă oameni care-mi fac rău? Şi nici măcar nu o fac la modul deliberat, ci mai crunt, prin indiferenţă, ignoranţă, ce-o fi. Şi până la urmă, de ce ar fi ei de vină că eu ofer tot, fără să mă aştept la ceva în schimb? Ei bine, c’est fini la melodie. Dacă voi oferi cuiva ceva, o să mă aştept la acelaşi tratament. Fără niciun fel de menajamente. În fond, sunt şi eu om, am limitele mele, nu pot să aştept la nesfârşit după nimeni, că nici timpul nu se opreşte în loc pentru mine. Nu credeam în ultimatumuri, dar viaţa continuă să-mi dea peste nas, schimbându-mi radical majoritatea principiilor. Viaţa adevărată începe la sfârşitul zonei tale de confort, iar dacă nu eşti constrâns să iei o decizie, n-o să o iei niciodată. Aşa suntem setaţi, să fim laşi. Doar că ni se oferă posibilitatea să ne schimbăm, să ne luăm inima în dinţi. Dacă n-ai curajul să te iei în serios, nimeni n-o va face pentru tine.
Deci până la urmă, singura vinovată pentru nefericirea mea, am fost eu. Pentru că nu m-am respectat pe cât ar fi trebuit. Nu credeam vreodată să ajung să cred eternul clişeu ‘ca să fii iubit, trebuie prima dată să te iubeşti pe tine însuţi’. Viaţa chiar e atât de simplă. 🙂 
When life gives you lemons, just add vodka 